În decursul timpului jocurile au generat studii matematice aprofundate, care au condus la dezvoltarea şi la fundamentarea unor ramuri deosebit de importante pentru activitatea practică din diverse domenii. Cu toate că situaţii de conflict au existat încă din antichitate, nimeni nu le-a acordat atenţie, considerând că studierea lor cu ajutorul calculului matematic ar însemna “să tragi cu tunul într-o muscă”. Datorită însă profunzimii anumitor probleme de perspicacitate şi de inteligenţă, o serie de matematicieni celebri şi-au testat abilităţile în rezolvarea unor asemenea probleme. Primele situaţii conflictuale având ca obiect jocurile de noroc au fost analizate cu ajutorul matematicii abia în secolul al XVII-lea şi au fost făcute de matematicieni celebri ca Blaise Pascal, Pierre de Fermat, Galileo Galilei şi Nicolas Bernoulli. Ele nu au condus însă la fundamentarea teoriei jocurilor, ci a calculului probabilităţilor.

Creşterea volumului de schimburi comerciale a făcut ca două secole mai târziu să fie considerate drept situaţii conflictuale şi acelea care apar în domeniul economic. Dar nici lucrarea lui Antoine Augustin Cournot, tipărită în 1883, şi nici lucrările lui Wilhedo Parido şi L. Walrad, exponenţi de seamă ai unor studii matematice în domeniul economic, nu au fundamentat teoria jocurilor, ci o altă ştiinţă, denumită econometria.

De abia în 1944, un matematician, John von Neumann, şi un economist, Oskar Morgenstern, au ajuns la concluzia că o bună parte din conflictele întâlnite în domeniul economic se aseamănă cu cele care apar în jocurile de noroc. În momentul în care au făcut această observaţie, ei au pus bazele matematice ale teoriei jocurilor, elaborând lucrarea celebră intitulată Teoria jocurilor şi comportarea economică.

Deşi von Neumann şi Morgenstern sunt cei care au fundamentat teoria jocurilor, iniţiatorul de drept al acestei teorii este considerat matematicianul francez Emile Borel, cel care în 1921 a publicat primul studiu referitor la teoria jocurilor, făcând o legătură neaşteptată între ecuaţiile integrale, domeniu al matematicilor superioare, şi jocul în care câştigul depinde nu numai de noroc, ci şi de iscusinţa manevrării regulilor jocurilor de către cei doi parteneri. Borel a dezvoltat aceste idei în cartea Asupra jocurilor în care intervin hazardul şi abilitatea jucătorului, nereuşind însă să elaboreze teorema de bază a teoriei jocurilor.

După momentul von Neumann şi Morgenstern, teoria jocurilor s-a dezvoltat o bună perioadă destul de lent pentru ca apoi numărul de lucrări în domeniu să crească vertiginos.

Şcoala românească de probabilitate şi de statistică, al cărei prestigiu internaţional se datorează matematicienilor Octav Onicescu şi Gheorghe Mihoc, a creat un climat favorabil pentru dezvoltarea teoriei jocurilor. Sunt cunoscute în literatura de specialitate lucrări ca Strategia jocurilor de Octav Onicescu, Teoria jocurilor de Gheorghe Ciucu, Marius Iosifescu şi Radu Teodorescu, precum şi o lucrare de larg interes în acest domeniu, intitulată Teoria jocurilor strategice de Alexandru Al. Roşu,. Tipărirea acestei lucrări în Editura militară nu constituie un fapt întâmplător, deoarece, după cum este cunoscut, în domeniul militar, în care lupta reflectă în cel mai înalt grad situaţia conflictuală, teoria jocurilor şi-a dovedit în principal utilitatea.

Azi teoria jocurilor îşi găseşte aplicaţii dintre cele mai diverse, dincolo de sfera militară sau strict economică. Teoriile comunicării sau studiile despre consum şi marketing sunt doar câteva exemple de domenii care folosesc aspecte legate de teoria jocurilor. Şi acesta e doar începutul.

Petre Constantinescu, Jocuri şi probleme distractive, Editura Albatros, 1971, colecţia Lyceum